ÎNTRUPAREA DOMNULUI, VIAŢA ŞI SENSUL REDATE LUMII

 

(Pastorală la praznicul Naşterii Domnului 2002)

† Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

 

            Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti

”Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecati” (Isaia 8, 8-9). Aceasta este cel mai înălţător îndemn pe ni-l dă Sfânta noastră Biserică astăzi, Cel care l-a inspirat pe imnograful cântărilor Naşterii Domnului să exprime lumina bucuriei acestei sărbători astfel: ”Veseliţi-vă, drepţilor, ceruri, bucuraţi-vă, săltaţi, munţilor, căci S-a născut Hristos. Fecioara şade asemuindu-se Heruvimilor, purtând în brate pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Păstorii slăvesc pe Cel născut; magii aduc daruri stăpânului: îngerii cântă şi zic: Cel ce eşti neajuns, Doamne, slavă Ţie1 Cu astfel de vestiri ne întâmpină, în aceste zile scăldate în lumina Betleemului, şi nepreţuitele noastre colinde. În modesta peşteră din preajma Betleemului o vedem cu ochii minţii pe Preacurata şi Sfânta Maria ţinând la pieptu-i preasfânt pe Puncul Iisus, “Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Ps, 54, 21). Pentru această “plinire a vremii”(Galateni 4, 4) se rugase cu inimă fierbinte toţi drepţii Vechiului Testament şi Prooroci cei sfinţi strigând prin harfa lui David: ”Doamne, apleacă cerurile şi Te pogoară”(Ps. 143, 5).

Dar pentru a pricepe taina arătării lui Dumnezeu în trup printre noi (I Tim. 3 ,16), să-l ascultăm cu luare-aminte, iubiţi fraţi, pe Sfântul Chiril, Patriarhul Ierusalimului, care ne-o tălmăceşte astfel: “De cauţi pricina venirii lui Hristos, întoarce-te la prima carte a Scripturilor. Dumnezeu, a făcut lumea în şase zile. Lumina s-a făcut însă pentru om... Toate creaturile sunt bune, dar nici una nu este după chipul lui Dumnezeu, ci numai omul… Dar pe această minune a creaturilor, care se desfăta în Paradis, a scos-o de acolo invidia diavolească. Se bucura duşmanul când a căzut cel pizmuit, adică omul. Oare ai fi voit să se bucure Vrăjmaşul neîcetat?”2. Aceasta a fost pricina venirii Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră: pentru răscumpărare omului căzut sub păcatul neascultării. Dar motivul pentru care a îmbrăcat Hristos smeritul nostru veşmânt trupesc şi pământesc ni-l dezvăluie acelaşi Sfânt Patriarh al Ierusalimului, spunând: “Daniel proorocul n-a suportat vederea îngerului, şi tu puteai să suporţi vederea Stăpânului îngerilor?”3, căci “s-a arătat Gavriil, şi Daniel a căzut cu faţa la pământ… Dacă atunci când s-a arătat îngerul, i s-a luat glasul şi tăria profetului, oare ne-ar mai rămâne răsuflare dacă S-ar arăta Dumezeu?”4.

Prin Întruparea de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Mântuitorul Hristos a readus în lumea şi viaţa noastră, sărăcite până atunci, bogăţia harului dumnezeiesc, plinătatea vieţii (Ioan 10, 10), a readus bucuria împărtăşirii de dumnezeiescul şi nepreţuitul dar al energiilor necreate, în sânul minunatelor ziduri ale Celui Atotputernic, a redat sensul vieţuirii noastre, ca răstimp necesar de pregătire şi câştigare – prin credinţă, pocăinţă şi nevoinţă întru iubirea noastră lucrătoare faţă de semeni şi chiar faţă de vrăjmaşi - a adevăratei şi veşnicei vieţi de nesfârşită sporire în virtuţi şi în cunoaştere, prin unirea după har cu Preasfânta Treime.

 

Dreptmăritori şi fraţi creştini

Că “Dumnezeu este cu noi” nu mai este nici o îndoială de aproape două mii de ani. Întreaga istorie a omenirii ne stă mărturie neclintită întru susţinerea acestui fapt. Dar este cu totul firesc să ne şi străduim să adeverim prin tot ceea ce facem ca acest adevăr: “Dumnezeu este cu noi”, dă sens vieţii noastre şi lumii, rodeşte în sufletele şi faptele noastre prin iubirea sfântă dintre noi, prin slujirea şi ajutorarea semenilor noştri: orfani, bolnavi aflaţi în spitale pe patul de suferinţă, sau prin salvarea celor robiţi de păcatele distrugătoare de suflet, şi plineşte viaţa pentru care a venit în lume fiul lui Dumnezeu (Ioan 10, 10). Sfinţenia absolută nu poate însă răbda încălcarea, din nepăsare sau cu rea voinţă, a poruncilor sfinte. Dumnezeu, despre Care proorocul scrie că are: “ochiul prea curat ca să mai vadă rele”(Avacum 1, 13), nu trece cu vederea fărădelegile săvârşite cu bună ştiinţă sau cu vicleşug. Mesajul acestei Sărbători, că Fiul lui Dumnezeu, din iubirea Sa pentru lume, se află acum în Biserică şi în sufletul fiecăruia dintre noi, această realitate, spre a fi îndeplinită, depinde totuşi şi de voinţa noastră, de felul cum se cuvine să împodobim cu frumuseţe faptele bune, iar cămara cea de taină a fiinţei noastre lăuntrice, inima, să o păzim neîntinată.

De aceea, fraţii mei întru dreptmăritoarea credinţă, să înţelegem corect buna şi îngereasca vestire a Nasterii Domnului: că Dumnezeu este cu noi în măsura în care şi noi suntem cu El prin credinţă, nădejde şi dragoste, adevărate aripi ale zborului nostru sufletesc spre desăvârşire. Domnul Hristos Însuşi ne atrage luarea-aminte că aceste virtuţi nu sunt simple cuvinte sau abstracţiuni, ci realităţi hotărâtoare pentru viitorul nostru în veşnicie, încredinţându-ne:”De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îi va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el”(Ioan 14, 23). Este limpede deci că iubitorii lui Hristos, Domnul, iubesc mai întâi Sfânta Sa Biserică, întemeiată pe pământ şi în ţara noastră prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin predica Sfântului Apostol Andrei, şi se bucură cu o bucurie sfântă, cântând împeună cu Isaia proorocul: ”Cu noi este Dumnezeu, înţelegi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Dar pentru a-L mărturisi altora, semenilor şi omenirii, aşa cum suntem datori să împlinim neîncetat, trebuie să-L avem pe Dumnezeu noi înşine în inima noastră, pentru că ne-a iubit atât de mult, “încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 16).

Fraţi şi surori în Domnul, dorinţa oricărui creştin adevărat se cuvine să tindă, să urce şi să ajungă la starea harică, eliberându-se de orice stavilă ce-l desparte de bucuria trăirii lui Hristos şi în iubire cu semenii. Dorul acesta dumnezeiesc, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. Dacă luăm aminte la aceste cuvinte, mai ales în timpul acesta pe care îl străbatem cu atâtea greutăţi, ne dăm seama de rolul vieţii omeneşti care trebuie să aibă o cârmă sfântă. Şi aceasta, când lumea in general, dar îndeseobi cea creştină, simte tot mai dureros despărţirea şi înstrăinarea multora din tulpina Bisericii cea una, lipsa valorilor supreme ale vieţii, ale familiei, rătăcirea tineretului, lipsa moralei din viaţa societăţii, a adevărului şi dreptăţii. Lipsită de aceste lumini, o parte din omenire se zbate pe de o parte în păcate grele, abuzuri şi în necunoştinţă, în lipsuri şi greutăţi, iar pe de altă parte se află pradă urii şi chiar războaielor, uneori fratricide. Progresul uimitor al ştiinţei, tehnicii, civilizaţiei şi culturii n-a izbutit să modeleze omul în aceeaşi măsură încât minunatele descoperiri ale ştiinţei să-i folosească întregii omeniri care încă se confruntă cu foametea, bolile şi săracia. Cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu şi dorul după El nu ne-au părăsit, ci, dimpotrivă, vin la noi în aceasă “vale a plângerii”(Ps 83, 7) şi ne aşteaptă ca pe magi şi păstori să auzim îngerii cântând şi vestind că “Dumnezeu este cu noi” şi dăruieşte pacea Sa pe pământ.

Deci, câtă vreme mărturisim în inima, viaţa şi rostul fiecăruia dintre noi că “Dumnezeu este cu noi”, să fim încrezători în puterea credinţei şi iubirii, care vor topi barierele dintre oameni şi naţiuni, spre îndestulare sufletească şi materială. Acest adevăr ne încredinţează că, oricât au încercat adepţii ateismului militant să smulgă în deceniile de aprigă prigoană rădăcinile credinţei în Hristos din tărâmurile câştigate pentru credinţa cea mântuitoare de suflet, în lume acum mai bine de două mii de ani, aceste rădăcini creştine s-au dovedit a fi prea adânci ca să poată fi smulse prin vreo strategie lumească. Pe cât de zguduitoare au fost încercările prin care au trecut Biserica în întreaga sa istorie, pe atât de tare a strălucit pretutindeni în lume cazul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele milioanelor de mărturisitori ai acestui Adevăr, asemenea martirilor din primele secole creştine. În semn de adâncă preţuire, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit texte liturgice pentru cinstirea celor ce şi-au dat viaţa, tineri şi vârstnici, în decembrie 19895. Pentru cei ce au suferit sau chiar au murit în închisori, în lagăre sau deportări, în secolul XX, s-a hotărât ca fiecare eparhie să identifice, cu atenţie, liste cu numele lor spre a-I cinsti cum se cuvine şi a ne ruga pentru ei.

Dar pentru ca Europa de azi şi cea de mâine să poată păstra în deplină siguranţă acest tezaur spiritual de nepreţuit – credinţa în adevăratul Dumnezeu, credinţa fără de care supravieţuirea civilizaţiei de obârşie creştină este puţin probabilă, trebuie ce fiecare purtător şi mărturisitor al valorilor evanghelice să le facă pe acestea vădite în toate manifestările existenţei sale. Căci înainte de a zidi o comuniune interumană de proporţiile celei spre care năzuiesc astăzi lumea şi Europa, se cuvine să ne amintim că renaşterea omului şi a lumii începe din interior, din inima şi conştiiţa lui, vistieria şi izvorul valorilor supreme ale acestei fiinţe. Aceasta poate ajunge la desăvârşire numai prin puterea şi în lumina harului Duhului Sfânt. Doar aşa, prin reaşezarea celor lăuntrice în bună rânduială, prin cultivarea dialogului iubirii creştine şi prin extinderea grijii fiecărui om faţă de toate şi de toţi cei cu care împreună-vieţuieşte, se va ajunge şi la o mai dreaptă cumpănire în privinţa împărtăşirii tuturor oamenilor de bunurile acestei lumi, aşa cum voieşte Însuşi Ziditorul ei, Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

 

Iubiţi părinţi şi fraţi creştini,

Aşadar, de nevoia şi efectele acestei înnoiri lăuntrice trebuie să fim neîncetat conştienţi, cu atât mai mult cu cât constatăm cât de profundă este şi setea duhovnicească a tineretului nostru, a tineretului din alte ţări, care aşteaptă de la noi, slujitorii altarelor, o mai bună şi mai frumoasă întocmire a slujirii şi a vieţii, pe care le-a dat-o Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa. Nu se poate nădăjdui într-o stare de pace, linişte prosperitate, reale şi durabile, decât dacă ne aflăm în Duhul lui Hristos, al Sfintei Biserici, şi dacă cinstim şi împlinim cu dragoste lipsurile trupeşti şi sufleteşti ale semenilor noştri. Clipă de clipă, faptul răscumpărării noastre prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, trebuie să-l trăim cu responsabilitatea noastră de fii prin har ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi şi cu oamenii din toată lumea. Credinţa, rugăciunea şi împărtăşirea Duhului Sfânt prin Sfintele Taine ale Bisericii ne unesc nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu toată lumea şi chiar cu creaţia, care reflectă frumuseţea dumnezeiască. Să ne rugăm cu căldură ca acum – când Ţara şi poporul nostru se află alături de ţările europene, cu care am fost de secole împreună – această apropiere a celor mulţi să înfăptuiască şi acel dialog al credinţei în Dumnezeu, întru iubirea dreptăţii, a virtuţii, spre apărarea vieţii şi libertăţii tuturor popoarelor lumii. Spre ajutorarea celor fără de ajutor, şi hrănirea celor mulţi. Acestea vor fi posibile dacă vor izvorî din convingerea că Pruncul Iisus va fi stăpânul inimilor şi voinţei noastre, pentru care pe El să-L rugăm neîncetat.

Cu aceste gânduri şi simţăminte părinteşti adresându-mă fiecăruia dintre dumneavoastră, iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare şi fraţi creştini, vă doresc duhovnicească bucurie din sfânta bucurie a Naşterii Domnului, vă împărtăşesc binecuvântări, rugând pe Dumnezeiescul Prunc Iisus ca „Insuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în chip desăvârşit, şi întregul vostru duh şi suflet şi trup păzească-se fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”(I Tesaloniceni 5, 23). Poposind în mijlocul vostru ca acest cuvânt pastoral, prea iubiţii mei fraţi şi fii duhovniceşti, vă îmbrăţişez cu părintească dragoste întru Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, adresându-vă, cu prilejul Sfintelor noastre sărbători ale Crăciunului, Anului Nou – 2003 şi Bobotezei, strămoşeasca şi tradiţionala urare: Sărbători fericite şi La mulţi ani!

 

Al vostru părinte dihovnicesc, pururea rugător pentru toţi,

 

† TEOCTIST

 

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,

MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI

ŞI PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

 

 

 

1 Mineiul pe luna decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 394, alcătuire a lui Andrei al Ierusalimului.

2 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.M.O., 164.

3 Ibidem, p. 170.

4 Ibidem, p. 170.

5 ”Pentru fericiţii, întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, Domnului să ne rugăm”. (Rânduiala Parastasului, Molitfelnic, E.I.B.M.O., 2003, p. 338-339)