† TEOCTIST

Din milostivirea lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Cezareei Capadociei
şi

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Iubitului nostru cler, cinului monahal
  şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace
 de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi,
 arhierească binecuvântare

 


"Doamne, Dumnezeul puterilor,
 întoarce-ne şi arată-Ţi faţa
 şi ne vom mântui". (Ps. 79, 7)

 

 

Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare,

Dreptmăritori creştini,

 

În această stăruitoare rugăciune a Psalmistului se adună întreg suspinul şi dorul unei lumi pierdute în pustia înstrăinării şi necunoaşterii lui Dumnezeu, al unei omeniri care, în înstrăinarea sufletească şi mâhnirea unei vieţuiri ce nu se mai împărtăşea de Viaţa şi binecuvântarea dumnezeiască, striga prin aleşii ei: "Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează-Ţi faţa peste noi şi ne miluieşte" (Ps. 66, 1).

Un asemenea strigăt înălţat spre Tronul slavei şi milostivirii divine izbucnea, desigur, dintr-o deznădăjduitoare experienţă: anume că, odată îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu, pentru a se afunda în întunericul păcatului, omul nu-şi mai poate găsi singur calea de întoarcere către Creatorul vieţii. Iar viaţa omenească, atunci când omul nu-L mai poate vedea cu ochii sufletului pe Cel al cărui chip îl poartă şi a cărui asemănare trebuie să devină prin ascultare şi strădanie ajutată de har, o asemenea viaţă se află departe de mireasma veşniciei.

Acea strigare a Psalmistului către Dumnezeu: "întoarce-ne şi arată-Ţi faţa" (Ps. 79, 7), ne încredinţează, aşadar, că nu de la sine, nu prin hotărârea şi voinţa sa mai putea reveni omul lipsit, prin călcarea poruncii, de libertatea harului, în comuniunea cu Sfânta Treime, ziditoarea şi binefăcătoarea lui.

Iată, iubiţii mei, că doar trezirea conştiinţei totalei neputinţe omeneşti în a afla izbăvirea şi apoi cunoaşterea iubirii dumnezeieşti pot duce o astfel de rugăciune către ceruri: "arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui" (Ps. 79, 7) . Iată cât de arzătoare era setea de mântuire a lumii care încă păstra cuvântul lui Moise, care spusese: "Nu va putea omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască" (Ieşirea 33, 20). Dar, Acela care spusese aceste cuvinte, în adâncul cel necuprins al bunătăţii Sale, a răspuns prin negrăită iconomie rugăciunii care implora arătarea Sa către oameni.

Cum s-a putut împlini un asemenea fapt, ne răspunde una din cântările bisericeşti ale Naşterii Domnului: "Cu sfat de negrăit Se naşte cu trup Cel fără de trup; Se mărgineşte acum în trup Cel nemărginit şi păzeşte neamestecat amândouă firile; Cel din fire fără de început ia început şi Cel singur veşnic şi preaslăvit Prunc se arată; Cel ce poartă toate, în braţe este purtat. Pentru că pe cei cinstiţi cu înrudirea Sa îi cinsteşte, ca un Dumnezeu cu a Sa naştere" [1]. Aşadar, iubiţii mei fii duhovniceşti, pentru a ni Se descoperi faţă către faţă S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dar totodată şi pentru a ne arăta cât iubeşte şi cinsteşte Dumnezeu pe cel făcut după chipul Său. Căci prin Naşterea Sa cea mai presus de fire şi de cuget, din Preacurata Fecioară Maria şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, Fiul cel veşnic al Tatălui Ceresc Se înrudeşte, de acum, cu fiecare dintre oameni, înrudindu-ne astfel pe noi toţi cu Dumnezeu cel în Treime închinat.

Astfel, teologul luminii dumnezeieşti necreate, cum este cunoscut în istorie Sf. Grigorie Palama, scrie despre întruparea Mântuitorului Hristos: "S-a făcut om ca să dezlege legătura păcatului; să curăţească întinăciunea cea după trup; să vădească dragostea lui Dumnezeu pentru noi; să arate până la ce adâncime ne-am înfundat în prăpastia relelor, încât a fost nevoie de întruparea lui Dumnezeu; ...să se facă începător şi chezaş al învierii şi al vieţii celei veşnice, risipind deznădejdea noastră...; să arate cum firea omenească, osebit de toate făpturile zidite, a fost creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta, înrudirea ei cu Dumnezeu a ajuns atât de mare, încât ea a putut să se unească cu El într-un ipostas unic, pentru ca El să dea cinstire trupului şi înseşi firii muritoare, astfel încât trupurile cereşti să nu se creadă mai de cinste decât omul, şi să nu se socotească dumnezeieşti din pricina lipsei lor de trup şi a părelnicei lor nemuriri"[2].

Auzind bogăţia de binefaceri revărsate asupra omenirii, asupra fiecărui om în parte, purtător al chipului lui Hristos, prin taina înomenirii Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, înţelegem bucuria şi entuziasmul credincioşilor, bucurie exprimată de Sf. Ap. Pavel în imnul "Taina dreptei credinţe: "Cu adevărat, mare este taina Creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru slavă". Taina mântuirii lumii a început, aşadar, în peştera modestă din Betleem, unde s-au împlinit strigătele proorocilor şi unde Îl vedem pe Pruncul Iisus: "Cel ce ne-a scos de sub stăpânirea întunericului... şi este chipul nevăzutului Dumnezeu" (Col. 1, 13-15) .

 

Iubiţii fii duhovniceşti,

În Sfânta Scriptură, asemănarea mântuirii noastre se face mai ales cu chipul biruinţei luminii cereşti a vieţii asupra întunericului spiritual al păcatului şi morţii, stăpânitor în lume şi în om. Astfel, Cel care ne-a cercetat pogorându-se El însuşi la noi este "Răsăritul cel-de-Sus" (Luca 1, 78) , este "Soarele dreptăţii" (Maleahi 4, 2) , este Cel care spune despre Sine: "Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întru întuneric" (Ioan 12, 46). În afara părtăşiei, prin credinţa cea dreaptă, cu Fiul lui Dumnezeu înomenit, nu este decât întuneric, şi încă întunericul cel de nepătruns. Este acea noapte continuă a tristeţii fără leac, a răcelii spirituale lesne omorâtoare şi a fricii lumii vinovate de călcarea poruncilor dumnezeieşti, beznă adâncă pe care au străpuns-o în noaptea Naşterii Domnului sclipirea stelei ce i-a călăuzit pe înţelepţii Răsăritului la Betleem şi strălucirea "slavei Domnului" (Luca 2, 9)   prin îngerul cel binevestitor păstorilor şi mulţimea de oaste cerească ce lăuda necuprinsa milostivire a lui Dumnezeu. Porţile cerurilor s-au ridicat în acea noapte, spre pământ revărsându-se lumina bucuriei împreunată cu uimirea lumii îngereşti că izbăvirea omului este săvârşită de Cel prin Care "toate s-au făcut" (Ioan 1, 3) , de Cel Căruia nimic nu-I putea sta împotrivă în plinirea planului de a-l răscumpăra pe om, prin pătimirea Crucii, din pedeapsa şi pătimirea morţii veşnice.

Împropriindu-şi cuvintele Psalmistului, fiecare dintre noi, de altfel fiecare creştin, poate mărturisi despre Dumnezeu: "Auzit-a din locaşul Lui cel sfânt glasul meu şi strigarea mea... Şi a plecat cerurile şi S-a pogorât" (Ps. 17, 6, 9). În Hristos Mântuitorul, în chiar taina naşterii Dumnezeiescului Prunc Iisus, omul priveşte cu adevărat faţa lui Dumnezeu, căci spune Domnul: "Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). Iar a-L cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl prin Dumnezeu Fiul întrupat este însăşi viaţa veşnică.

Dar ce anume descoperă omul contemplând chipul Pruncului Iisus aşezat cu sfială în ieslea necuvântătoarelor dintr-o peşteră a Betleemului? Ceea ce nimeni nu i-a putut şi nu-i va mai putea arăta vreodată: măreţia şi puterea dumnezeiască luând înfăţişarea unei nesfârşite blândeţi, smerenii, purităţi, sensibilităţi şi jertfelnicii. Iar toate aceste nepământeşti însuşiri – descoperite nouă în Dumnezeiescul Prunc al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – se regăsesc la toţi cei care, iubindu-L, s-au nevoit să-I semene Domnului; şi mai ales la sfinţii Bisericii, fiindcă "prin feţele tuturor sfinţilor traspare Faţa lui Hristos, Faţa de model a tuturor fiinţelor umane"[3]. Şi dacă faţa noastră, a fiecărui om, are ca model Faţa lui Hristos, se cuvine să o cinstim apropiind-o, pe cât ne stă în putere, cu ajutorul harului, de modelul ei cel desăvârşit. Dar acest lucru nu poate izbândi dacă nu vom cinsti la fel şi chipul fiecărui semen al nostru, prin urmarea virtuţilor sfinţilor, ca pilde vii. După aceleaşi pilde vom înţelege că aceste virtuţi sunt, în fapt, puterea spirituală care ne aseamănă Domnului nostru Iisus Hristos. Cine ar putea susţine că omul şi lumea în care trăim nu sunt tot mai lipsite de acest fel de virtuţi?

De aceea, orice prilej de întărire a evlaviei şi a râvnei spre desăvârşire duhovnicească ale dreptmăritorilor noştri creştini este un preapreţios dar făcut de Dumnezeu Bisericii acestui neam. Un asemenea dar l-a reprezentat, în cursul anului acestuia, şi trecerea în rândul Sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – după stăruitoare cercetări şi rugăciuni şi prin păzirea cu scumpătate a tuturor rânduielilor canonice – a încă patru dintre cunoscuţii purtători-de-Dumnezeu Părinţi ai noştri:

 

1. Mitropolitul Dosoftei († 13 dec. 1693), primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul Ortodox şi primul nostru poet naţional;

2. Mitropolitul Grigorie al IV-lea, Dascălul († 28 iulie 1834), mare teolog şi isihast, strălucind prin viaţa sa de rugăciune şi adâncă nevoinţă;

3. Stareţul Gheorghe († 3 dec. 1806), înţeleptul ucenic al Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ, vestit începător de obşte, îndrumător al monahismului din Ţara Românească, reorganizatorul vieţii călugăreşti din Sf. Mănăstiri Cernica şi Căldăruşani şi autor de scrieri filocalice.

4. Cuviosul Onufrie de la Sihăstria Voronei († 29 martie 1789).

 

Iubiţii credincioşi, fraţi şi surori în Domnul

Anul pe care îl încheiem, iubiţii mei fii duhovniceşti, a fost şi pentru noi, românii, şi pentru lumea întreagă un an de mari încercări. Un an în care am putut vedea atât de limpede cât de strâns ne este legată existenţa de milostivirea lui Dumnezeu. Şi din bucurii, dar şi din necazuri şi suferinţe se cuvine, aşadar, să învăţăm a desluşi şi împlini voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Căci încercările ce vin asupra omului nu au alt scop decât de a-l rechema pe acesta, prin căinţă, la bucuria părtăşiei de iubire cu Dumnezeu. Totodată, îndatorirea ajutorării neîntârziate a semenilor loviţi de stihiile dezlănţuite – precum fraţii noştri care s-au aflat în calea inundaţiilor – renaşte virtutea împreună-pătimirii, ne reîncălzeşte simţirea creştină, ne reaminteşte principiul dumnezeiesc al vieţii noastre, descoperit nouă de Însuşi Domnul Iisus Hristos: "Să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan 15, 7) . Prin slujitorii şi fiii ei de pe vatra strămoşească, dar şi de peste graniţe, Biserica noastră s-a aflat lângă toţi cei întristaţi şi încercaţi, încredinţând pe toţi că Fiul lui Dumnezeu, întrupat din iubire faţă de noi şi faţă de întreaga omenire, este El însuşi împreună-pătimitor cu noi în necazurile noastre, făcând însă ca din suferinţă să odrăslească toată fapta bună şi iubirea, care "niciodată nu se trece" (1 Cor.13, 8).

Dar, tot în acest an, Biserica noastră a împlinit 120 de ani de la dobândirea autocefaliei bisericeşti şi 80 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie. Iată împliniri duhovniceşti şi istorice în acelaşi timp care au fost prilejuri de mulţumire lui Dumnezeu şi pomenire a marilor Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Fericiţii de sfântă pomenire: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977) şi Justin Moisescu  (1977-1986). Fiecare, la rândul său, s-a străduit pentru menţinerea şi creşterea Bisericii noastre în faţa celorlalte Biserici surori, a lumii creştine şi a întregii omeniri. Avându-L neîncetat pe Mântuitorul Hristos cu noi şi în noi, Care, prin Duhul Sfânt, lucrează în Biserică la mântuirea noastră, ajungem să urcăm prin credinţă şi fapte bune, asemenea Maicii Domnului, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, şi Sfinţilor spre împlinirea poruncii Domnului: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Mat. 5, 48).

Iată, iubiţi părinţi şi fraţi creştini, cum a prisosit şi prisoseşte neîncetat în istorie rugăciunea celor din Vechiul Testament: "Dumnezeule, întoarce-ne, arată-Ţi faţa şi ne vom mântui" (Ps. 79, 3). Prin Întrupare ni s-a dat mântuitorul har al vederii Feţei lui Dumnezeu – Care este Domnul Iisus Hristos – dar acest har izbăvitor ne îndatorează pe fiecare spre o vieţuire vrednică de darul de viaţă veşnică ce ni s-a făcut din iubirea Preasfintei Treimi pentru noi.

Aceste sfinte gânduri şi îndemnuri punându-vi-le la inimă, cu părintească dragoste vă întâmpin spunându-vă: "Hristos Se naşte, slăviţi-L!" şi dorindu-vă să prăznuiţi plini de har Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului. "Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca prin puterea Duhului să prisosiţi întru nădejde". (Rom. 15, 13)

 

Al vostru părinte duhovnicesc, pururea către Preasfânta Treime rugător,

 

 

† Teoctist

Arhiepiscop al Bucureştilor,

Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Cezareei Capadociei

şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

 

[1] - Minei pe luna decembrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 431

[2] - Omilii, Despre iconomia cea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trad. de C. Daniel, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 237

[3] - Pr. Prof. dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 282