Pastorala PFP Patriarh Teoctist la sarbatoarea Invierii Domnului Iisus Hristos

 

Iisus cel Înviat, Calator împreuna cu noi

 

 

Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare,

Dreptmaritori crestini,

Desi, coplesiti de multe necazuri ale vietii, Sfânta Înviere ne cheama la bucuria cea sfânta, la bucuria care ramâne si va ramâne în sufletele noastre pururi. Sa ascultam, deci aceasta chemare a Sfintei Învieri, auzind mereu cântându-se "Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a Învierii” (Din Cântarile Învierii).

Aceasta înaltatoare chemare ne îndreapta luarea-aminte ca Sfântul si Marele Post al Pastilor, însotit si de faptele iubirii crestine, constituie drumul de întoarcere a noastra prin pocainta la Tatal nostru cel Ceresc, din cel mai îndelungat si dureros surghiun – cel prin care au fost îndepartati de la plinatatea si bucuria vietuirii paradisiace, de la fericita vedere a stralucirii luminii Fetei lui Dumnezeu. De aceea ne-am si rugat, cu smerenie, la începutul acestei sfintite calatorii duhovnicesti: "Daruieste-ne si noua, nevrednicilor, Doamne, desfatarea postirii, precum lui Adam raiul, odinioara, si a ne îndulci sufletul din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, si a ne feri pururi de rodul pacatului, ca sa ajungem cu bucurie la patima Ta, cea de pe Crucea purtatoarea de viata” (1) . Ne este necesara aceasta "desfatare a postirii” si darul de "a ne îndulci sufletul din toate poruncile” dumnezeiesti, întrucât stramosii neamului omenesc nu s-au învrednicit de bucuria ascultarii de Dumnezeu. Pe buna dreptate ne învata Sf. Vasile cel Mare ca: "Daca Eva ar fi postit, si n-ar fi mâncat din pom, n-am fi avut trebuinta de postul de acum.” (2)

Dar, "lepadând harul de la Dumnezeu – adauga Sfântul Chiril al Alexandriei – si dezbracându-se de bunatatile de la început, firea omului a fost aruncata din raiul desfatarii si preschimbata îndata spre urâciune, aflându-se de aici înainte ca una cazuta în stricaciune"(3).

 

Iubiti fii duhovnicesti,

Una din rugaciunile noastre ne îndeamna cu astfel de cuvinte: "Vindecat-ai ranile mele, Stapâne, ne spune sfintitul imnograf, fiind ranit si mâinile Tale sângerându-Ti, si, ca un Bun, m-ai îndreptat, Doamne, sa umblu pe caile cele mântuitoare, strapungându-Ti-se pe cruce picioarele, cu care începatorii vietii, Adam si Eva, de demult, vazându-Te umblând în rai, s-au ascuns (4).

Acesta este pretul platit pentru vindecarea acestei stricaciuni si a mortii de catre Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi si pentru a noastra mântuire, pentru ca omul launtric din fiecare, adica omul cel nepieritor din noi, izbavindu-se din robia patimilor si de orice stricaciune, sa poata umbla doar pe caile ce duc la mântuire.

Aceasta calatorie duhovniceasca a Luminatului Post al Pastilor ne calauzeste deci, an dupa an, la bucuria si lumina cea neînserata a Slavitei Învieri a Domnului. Dar o calatorie, un mers neîncetat este însasi viata noastra în aceasta lume. Umblând pe acest drum al vietii, fiecaruia dintre noi îi este dat sa se întâlneasca, în chip neasteptat, chiar cu Hristos cel Înviat. Acest adevar ni-l istoriseste Sfânta Evanghelie când scrie cum S-a aratat Domnul dupa Sfânta Sa Înviere, la doi ucenici care mergeau spre un sat numit Emaus (Luca 24, 13), aflat nu departe de Ierusalim. Cei doi calatori, dintre care unul este pomenit cu numele sau – Cleopa, iar pe celalalt traditia sfânta îl arata a fi însusi Sfântul Evanghelist Luca, autorul acestei relatari, faceau parte dintre cei " saptezeci ” de ucenici alesi de Domnul, dupa alegerea celor doisprezece: " Iar dupa acestea, Domnul a ales alti saptezeci si i-a trimis doi câte doi înaintea fetei Sale ” (Luca 10, 1).

În Duminica Învierii, cei doi ucenici mergeau spre Emaus plecând din Ierusalim, unde ceata Apostolilor si a celorlalti care urmasera Domnului era cuprinsa de adânca nedumerire si mâhnire dupa rastignirea si punerea Lui în mormânt, caci Domnul nu li Se aratase Apostolilor Sai dupa ce înviase. Apasati de aceeasi tristete, cei doi apostoli au vazut un strain care, " apropiindu-Se, mergea cu ei ” (Luca 24, 15); " dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca ” (v. 16), Iisus cel Înviat ramânând pentru ei doar un strain. La întrebarea Domnului cu privire la cele pe care le vorbeau ucenicii unul cu altul, " ei s-au oprit si erau tristi ” (v. 17). Într-adevar, întristat este pâna în strafunduri sufletul oricarui om care nu L-a cunoscut sau recunoscut pe Hristos cel Înviat. Apoi, mirându-se ca "strainul” parea sa nu cunoasca cele de curând petrecute în Ierusalim cu Iisus Nazarineanul, " profet puternic în fapta si în cuvânt înaintea lui Dumnezeu si întregului popor ” (v. 19), cei doi i-au istorisit despre osândirea la moarte si rastignirea Celui în care îsi pusesera nadejdea ca " avea sa izbaveasca pe Israel ” (v. 21). Ba, mai mult, ei pomenesc si cele spuse despre Iisus de catre femeile Mironosite, care se dusesera în dimineata aceleiasi zile la mormânt si vazusera " vedenie de îngeri care le-au spus ca Domnul este viu ” (v. 23). Dar, nevazându-L înviat ei însisi, cu propriii lor ochi, cei unsprezece ucenici si cei ce erau împreuna cu ei nu au crezut.

Felul în care au istorisit toate aceste evenimente sfinte, îi face vrednici pe cei doi ucenici, ca si pe ceilalti din Ierusalim, de dumnezeiasca mustrare a Domnului: " O, nepriceputilor si cu inima zabavnici a crede-n toate câte au spus profetii! Nu trebuia oare ca Hristos sa patimeasca aceasta si sa intre întru slava Sa? ” (v. 25, 26). Apoi El le-a tâlcuit, " începând de la Moise si de la toti profetii”, din "toate Scripturile cele despre El ” (v. 27). Cu toata claritatea acestei talmaciri, Luca si Cleopa nu-L recunosc înca pe Domnul cel Înviat. Apropiindu-se de Emaus, ucenicii L-au rugat staruitor pe "strain” sa ramâna cu ei, pentru ca se însera. Si stând împreuna cu ei la masa, Domnul Iisus " luând pâinea a binecuvântat si frângând, le-a dat. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; dar El li s-a facut nevazut ” (v. 30, 31).

Iubitii mei, aceasta dumnezeiasca întâlnire – prin bogatia de întelesuri si învataturi pe care le cuprinde – a fost rânduita de Sfânta noastra Biserica sa fie citita în a treia zi de Pasti, continuând sa limpezeasca adevarul Învierii din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cei doi ucenici n-au putut sa recunoasca de la bun început pe Domnul cel Înviat, fiindca pentru ei, El era doar " Iisus Nazarineanul, profet puternic în fapta si cuvânt ”, dar nu si Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea întregii omeniri. Nevazând în faptul Rastignirii împlinirea tuturor prorociilor mesianice ale Sfintei Scripturi, ei au pregetat sa creada în Învierea Domnului chiar si când au auzit despre cele petrecute la mormânt, de la Sfintele Femei purtatoare de mir. Nici macar dupa ce Domnul le-a tâlcuit cele scrise în Scripturi despre felul în care avea El sa patimeasca si sa intre în slava Sa, adica sa învie si sa se înalte la cer, nici atunci nu L-au putut recunoaste. Simtisera doar ca " ardea întru ei inima...când Le vorbea pe cale ” (Luca 24, 32). Asadar, ajutându-i sa creada mai profund si sa înteleaga sensul Sfintelor Scripturi despre Persoana si patimirea Sa mântuitoare, Domnul i-a împartasit întâi cu dumnezeiescul cuvânt.

Dar daca cei doi apostoli n-ar fi staruit ca "strainul” cu care calatorisera sa primeasca ospitalitatea lor, folosul lor s-ar fi marginit numai la aceasta împartasire, necesara dar nu deplina. Neîndoielnic, din grija lor pentru Cel care îi însotise razbatea deja ascultarea poruncii de a privi, a primi si a odihni cu bunatate pe orice semen, fie el cunoscut sau strain. Daca inima nu li s-ar fi deschis în prezenta Domnului – înca ascuns ochilor lor, poate ca El nu ar fi ramas cu ei. Iar atunci, nu s-ar mai fi desavârsit împartasirea lor si luminarea vederii lor sufletesti. Doar când Domnul, " luând pâinea a binecuvântat si, frângând, le-a dat ”, atunci ei s-au împartasit deplin cu Hristos cel Euharistic, atunci L-au recunoscut.

 

Iubiti frati si surori în Domnul cel Înviat,

Iata ca Hristos cel Înviat este Mântuitorul cel Împreuna-Calator cu noi. Asa Îsi împlineste El fagaduinta de a fi cu noi " în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului ” (Matei 28, 29), ramânând întru " lumina cea neapropiata ” (I Tim. 6, 16), dar si " apropiindu-Se ” si mergând alaturi de noi pe caile atât de serpuitoare ale vietii noastre! Pentru a ne da seama de prezenta Lui, trebuie ca simtirile noastre, gândurile si inima sa fie curatite prin rugaciune si iubire. Se cuvine, de asemenea, ca ochii sufletului sa nu fie întinati de ura, îndoiala si mândrie, rautate si dispret fata de cel de lânga noi. Aceste podoabe sufletesti vor dezvalui vazului nostru launtric valoarea celor de lânga noi, asa cum Luca si Cleopa L-au vazut pe Domnul cel Înviat. Dar întâlnirea cu Domnul cel Înviat a însemnat si întâlnirea cu Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, în care odihneste Duhul Sfânt, precum odihneste si peste Fiul lui Dumnezeu Întrupat, cum s-a descoperit la Botezul Domnului în apa Iordanului (Matei 3, 16).

Astfel, Hristos Domnul va ramâne un însotitor tainic al nostru, iubiti frati si surori, pe care poate nu-L cunoastem totdeauna, întrucât nu zabovim staruitor sa-L cunoastem, sa-L vedem, sa-L auzim si sa fim cu El în "frângerea pâinii”, întru pocainta si împartasirea cu Sfintele Taine, spre iertarea pacatelor si mostenirea vietii vesnice. Dar curatiei simtirilor prin post i se adauga împlinirea voii si cuvântului lui Dumnezeu, a iubirii semenilor, a numerosilor Sai frati mai mici: " Adevar va spun, întrucât ati facut unuia dintr'acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut ” (Matei 25, 40), adica pruncilor, orfanilor, bolnavilor, celor din închisori, cu care Se identifica, chiar si cu dusmanii si pacatosii iubitori de pocainta, dar atât de iubiti de El. O asemenea curatie a simtirilor noastre sufletesti si trupesti Însusi Domnul o va binecuvânta si ne va învrednici de cunoasterea Sa, ne va deschide ochii mintii si sufletului, stapâniti de dumnezeiescul dor de a-L primi în camara cea împodobita a sufletului nostru.

Pe de alta parte, dreptmaritori crestini, Sfintele Scripturi ne învata ca Domnul cel Înviat si Înaltat la cer ramâne pururea cu noi. Si El ni Se arata prin orice semen, pe care noi, de cele mai multe ori, îl vedem doar ca pe un simplu strain. Asa cum S-a descoperit celor doi apostoli pe drumul Emausului, tot asa El ni Se descopera prin orice strain pe care îl întâlnim neîncetat, mai ales atunci când aratam cât de reala si de vie ne este credinta si iubirea fata de El, fata de Biserica Lui si de semeni. Iar "strainul” care apare lânga noi este Domnul, este fiecare faptura omeneasca pe care împrejurarile vietii o aduc în apropierea noastra sau chiar o fac sa aiba vitala nevoie de împreuna-patimirea si grija noastra binevoitoare. Indiferent de aspectul, starea si însusirile vazute ale unui om, cele dinlauntrul lui ramân o taina, care nu se lumineaza decât în masura în care învatatura Domnului Hristos, vestita de mai bine de doua mii de ani în Biserica noastra, creeaza acea atmosfera de iubire sfânta, de încredere si jertfelnicie, de rugaciune si smerenie, în care orice semen, orice strain care ni se alatura calatoriei noastre spre Emausul descoperirilor celor mai presus de fire, orice necunoscut, este învaluit si el de aceeasi stralucire nepamânteasca a Învierii Domnului, chemat si el la aceeasi nadejde a vietii vesnice (Tit 1, 2).

Tocmai de aceea, iubiti frati si surori în Domnul, ne-am gândit ca în aceasta bucurie sufleteasca a noastra sa-i cuprindem si sa-i îmbratisam pe toti fratii nostri români, aflati în suferinta, sinistratii din Banat si din alte parti ale tarii, aratându-le dragostea noastra prin contributia noastra care , pe lânga valoarea ei materiala, are o valoare duhovniceasca nepretuita dovedind prietenia si solidaritatea noastra cu ei.

Privind pe semenii din jurul nostru, precum si pe cei de mâine, se cuvine sa ne gândim, iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare, ca noua si tuturor crestinilor ne revine sfânta îndatorire de a raspândi – precum sfintii nostri înaintasi – aluatul iubirii, generozitatii si nobletei evanghelice, pentru ca lumea aceasta sa nu ajunga o colectivitate în care oamenii sa se vada si sa se priveasca nepasatori, ca niste straini si concurenti în abuzuri, lacomie si nedreptati, aducatoare de dureri tuturor. Împutinarea iubirii celei sfinte aduce prabusirea omului în cel mai nemilos egoism si în cele mai pustiitoare patimi si distrugeri fara întoarcere, denaturând sensul vietii si primejduind întreaga Creatie.

Egoismul si lacomia înseamna desfigurarea spirituala a omului, stagnare si închidere pacatoasa în sine, refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu si de semeni calea catre mântuire, calea catre semen. Patriarhii Vechiului Legamânt, începând cu Dreptul Avraam, au fost toti niste calatori care, pentru dobândirea patriei ceresti, a celor neschimbatoare, le-au parasit pe cele în care contemporanii lor îsi gaseau placerea si siguranta, înaintând neîncetat spre cele nepieritoare, prin ascultarea chemarii dumnezeiesti si împlinirea poruncilor de Sus. A trai cu adevarat înseamna a calatori si a urca neîntrerupt spre piscurile inundate de lumina si bucuria Învierii, spre descoperirea de la Emaus, care ne-a aratat ca: " Dumnezeu este iubire ” (I Ioan 4, 8). În noul mileniu, care a început sub semnul cunoasterii popoarelor între ele, a zidirii unei noi Europe, valoarea iubirii rastignite si înviate va face din toti si din toate temelia spirituala a lumii doritoare cu adevarat a unui cer nou de gândire si a unui pamânt nou, de înflorire a vietii omenirii. În împlinirea acestei sfinte nadejdi, sa cântam imnul Luminii si Învierii: "Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le!” Cu parinteasca dragoste, va pun la inima aceste cuvinte de bucurie sfânta, spre a raspunde cu vrednicie Celui " Care ne-a mântuit si ne-a chemat cu chemare sfânta, nu dupa faptele noastre, ci potrivit planului Sau si harului dat noua întru Hristos Iisus...Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea ” (II Tim. 1, 9, 10). Adresându-va tuturor vestirea mântuitoare: Hristos a Înviat!, Adevarat a Înviat! , va îmbratisez cu parinteasca dragoste.

 

† TEOCTIST

Arhiepiscop al Bucurestilor,
Mitropolit al Munteniei si Dobrogei,
Loctiitor al Cezareei Capadociei si
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1. Triod , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2000, p. 143

2. Omilii si Cuvântari , în col. P.S.B., vol. 17, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1986, p. 348

3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea si slujirea în duh si adevar , col. P.S.B., vol. 38, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991, p. 22

4. Octoih , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003, p. 640