PASTORALA
LA SARBATOAREA INVIERII DOMNULUI
2005
† TEOCTIST
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI,
LOCTIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
SI
PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMANE
IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
SI DREPTCREDINCIOSILOR CRESTINI, HAR SI PACE
DE LA DUMNEZEU-TATAL, IAR DE LA NOI,
PARINTEASCA BINECUVANTARE
Iubiti parinti slujitori ai sfintelor
altare,
Dreptmaritori crestini,
Aceasta inaltatoare chemare ne indreapta
luarea-aminte ca Sfantul si Marele Post al Pastilor, insotit si de faptele
iubirii crestine, constituie drumul de intoarcere a noastra prin pocainta la
Tatal nostru cel Ceresc, din cel mai indelungat si dureros surghiun cel prin
care am fost indepartati de la plinatatea si bucuria vietuirii paradisiace, de
la fericita vedere a stralucirii luminii Fetei lui Dumnezeu. De aceea ne-am si
rugat, cu smerenie, la inceputul acestei sfintite calatorii duhovnicesti:
"Daruieste-ne si noua, nevrednicilor, Doamne, desfatarea postirii, precum
lui Adam raiul, odinioara, si a ne indulci sufletul din toate poruncile Tale,
Dumnezeul nostru, si a ne feri pururi de rodul pacatului, ca sa ajungem cu
bucurie la patima Ta, cea de pe Crucea purtatoare de viata"(1). Ne este
necesara aceasta "desfatare a postirii" si darul de "a ne
indulci sufletul din toate poruncile" dumnezeiesti, intrucat stramosii
neamului omenesc nu s-au invrednicit de bucuria ascultarii de Dumnezeu. Pe buna
dreptate ne invata Sf. Vasile cel Mare ca: "Daca Eva ar fi postit si n-ar
fi mancat din pom, n-am fi avut trebuinta de postul de acum"(2).
Dar, "lepadand harul de la Dumnezeu
adauga Sfantul Chiril al Alexandriei si dezbracandu-se de bunatatile de la
inceput, firea omului a fost aruncata din raiul desfatarii si preschimbata
indata spre uraciune, aflandu-se de aici inainte ca una cazuta in
stricaciune"(3).
Iubiti fii duhovnicesti,
"Vindecat-ai ranile mele, Stapane,
ne spune sfintitul imnograf, fiind ranit si mainile Tale sangerandu-Ti, si, ca
un Bun, m-ai indreptat, Doamne, sa umblu pe caile cele mantuitoare,
strapungandu-Ti-se pe cruce picioarele, cu care incepatorii vietii, Adam si
Eva, de demult, vazandu-Te umbland in rai, s-au ascuns"(4).
Acesta este pretul platit pentru
vindecarea acestei stricaciuni si a mortii de catre Fiul lui Dumnezeu intrupat
pentru noi si pentru a noastra mantuire, pentru ca omul launtric din fiecare,
adica omul cel nepieritor din noi, izbavindu-se din robia patimilor si de orice
stricaciune, sa poata umbla doar pe caile ce duc la mantuire.
Aceasta calatorie duhovniceasca a
Luminatului Post al Pastilor ne calauzeste deci, an dupa an, la bucuria si
lumina cea neinserata a Slavitei Invieri a Domnului. Dar o calatorie, un mers
neincetat este insasi viata noastra in aceasta lume. Umbland pe acest drum al
vietii, fiecaruia dintre noi ii este dat sa se intalneasca, in chip neasteptat,
chiar cu Hristos cel Inviat. Acest adevar ni-l istoriseste Sfanta Evanghelie
cand scrie cum S-a aratat Domnul dupa Sfanta Sa Inviere, la doi ucenici care
mergeau spre un sat numit Emaus (Luca 24, 13), aflat nu departe de Ierusalim.
Cei doi calatori, dintre care unul este pomenit cu numele sau - Cleopa, iar pe
celalalt traditia sfanta il arata a fi insusi Sfantul Evanghelist Luca, autorul
acestei relatari, faceau parte dintre cei "saptezeci" de ucenici
alesi de Domnul, dupa alegerea celor doisprezece: „Iar dupa acestea, Domnul a
ales alti saptezeci si i-a trimis doi cate doi inaintea fetei Sale" (Luca
10, 1).
In Duminica Invierii, cei doi ucenici
mergeau spre Emaus plecand din Ierusalim, unde ceata Apostolilor si a
celorlalti care urmasera Domnului era cuprinsa de adanca nedumerire si mahnire
dupa rastignirea si punerea Lui in mormant, caci Domnul nu li Se aratase
Apostolilor Sai dupa ce inviase. Apasati de aceeasi tristete, cei doi apostoli
au vazut un strain care, „apropiindu-Se, mergea cu ei" (Luca 24, 15);
"dar ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca" (v. 16), Iisus cel
Inviat ramanand pentru ei doar un strain. La intrebarea Domnului cu privire la
cele pe care le vorbeau ucenicii unul cu altul, "ei s-au oprit si erau
tristi" (v. 17). Intr-adevar, intristat este pana in strafunduri sufletul
oricarui om care nu L-a cunoscut sau recunoscut pe Hristos cel Inviat. Apoi,
mirandu-se ca "strainul" parea sa nu cunoasca cele de curand
petrecute in Ierusalim cu Iisus Nazarineanul, "profet puternic in fapta si
in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor" (v. 19), cei doi
i-au istorisit despre osandirea la moarte si rastignirea Celui in care isi
pusesera nadejdea ca "avea sa izbaveasca pe Israel" (v. 21). Ba, mai
mult, ei pomenesc si cele spuse despre Iisus de catre femeile Mironosite, care
se dusesera in dimineata aceleiasi zile la mormant si vazusera "vedenie de
ingeri care le-au spus ca Domnul este viu" (v. 23). Dar, nevazandu-L
inviat ei insisi, cu propriii lor ochi, cei unsprezece ucenici si cei ce erau
impreuna cu ei nu au crezut.
Felul in care au istorisit toate aceste
evenimente sfinte, ii face vrednici pe cei doi ucenici, ca si pe ceilalti din
Ierusalim, de dumnezeiasca mustrare a Domnului: "O, nepriceputilor si cu
inima zabavnici a crede-n toate cate au spus profetii! Nu trebuia oare ca
Hristos sa patimeasca aceasta si sa intre intru slava Sa?" (v. 25, 26).
Apoi El le-a talcuit, "incepand de la Moise si de la toti profetii",
din "toate Scripturile cele despre El" (v. 27). Cu toata claritatea
acestei talmaciri, Luca si Cleopa nu-L recunosc inca pe Domnul cel Inviat.
Apropiindu-se de Emaus, ucenicii L-au rugat staruitor pe "strain" sa
ramana cu ei, pentru ca se insera. Si stand impreuna cu ei la masa, Domnul
Iisus "luand painea a binecuvantat si, frangand, le-a dat Si s-au deschis
ochii lor si L-au cunoscut; dar El li S-a facut nevazut" (v. 30, 31).
Iubitii mei, aceasta dumnezeiasca
intalnire prin bogatia de intelesuri si invataturi pe care le cuprinde - a fost
randuita de Sfanta noastra Biserica sa fie citita in a treia zi de Pasti,
continuand sa limpezeasca adevarul Invierii din morti a Fiului lui Dumnezeu.
Cei doi ucenici n-au putut sa recunoasca de la bun inceput pe Domnul cel
Inviat, fiindca pentru ei, El era doar "Iisus Nazarineanul, profet
puternic in fapta si cuvant", dar nu si Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,
venit in lume pentru mantuirea intregii omeniri. Nevazand in faptul Rastignirii
implinirea tuturor proorociilor mesianice ale Sfintei Scripturi, ei au pregetat
sa creada in Invierea Domnului chiar si cand au auzit despre cele petrecute la
mormant, de la Sfintele Femei purtatoare de mir. Nici macar dupa ce Domnul le-a
talcuit cele scrise in Scripturi despre felul in care avea El sa patimeasca si
sa intre in slava Sa, adica sa invie si sa se inalte la cer, nici atunci nu
L-au putut recunoaste. Simtisera doar ca "ardea intru ei inima... cand le
vorbea pe cale" (Luca 24, 32). Asadar, ajutandu-i sa creada mai profund si
sa inteleaga sensul Sfintelor Scripturi despre Persoana si patimirea Sa
mantuitoare, Domnul i-a impartasit intai cu dumnezeiescul cuvant.
Dar daca cei doi apostoli n-ar fi
staruit ca "strainul" cu care calatorisera sa primeasca ospitalitatea
lor, folosul li s-ar fi marginit numai la aceasta impartasire, necesara, dar nu
deplina. Neindoielnic, din grija lor pentru Cel care ii insotise razbatea deja
ascultarea poruncii de a privi, a primi si a odihni cu bunatate pe orice semen,
fie el cunoscut sau strain. Daca inima nu li s-ar fi deschis in prezenta
Domnului inca ascuns ochilor lor, poate ca El nu ar fi ramas cu ei. Iar atunci,
nu s-ar mai fi desavarsit impartasirea lor si luminarea vederii lor sufletesti.
Doar cand Domnul, "luand painea a binecuvantat si, frangand, le-a
dat", atunci ei s-au impartasit deplin cu Hristos cel Euharistic, atunci
L-au recunoscut.
Iubiti frati si surori in Domnul cel
Inviat,
Iata ca Hristos cel Inviat este
Mantuitorul cel Impreuna-Calator cu noi. Asa isi implineste El fagaduinta de a
fi cu noi "in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28,
20), ramanand intru "lumina cea neapropiata" (I Tim. 6, 16), dar si
"apropiindu-Se" si mergand alaturi de noi pe caile atat de
serpuitoare ale vietii noastre! Pentru a ne da seama de prezenta Lui, trebuie
ca simtirile noastre, gandurile si inima sa fie curatite prin rugaciune si
iubire. Se cuvine, de asemenea, ca ochii sufletului sa nu fie intinati de ura,
indoiala si mandrie, rautate si dispret fata de cel de langa noi. Aceste
podoabe sufletesti vor dezvalui vazului nostru launtric valoarea celor de langa
noi, asa cum Luca si Cleopa L-au vazut pe Domnul cel Inviat. Dar intalnirea cu
Domnul cel Inviat a insemnat si intalnirea cu Cuvantul cel Viu al lui Dumnezeu
din Sfintele Scripturi, in care odihneste Duhul Sfant, precum odihneste si
peste Fiul lui Dumnezeu Intrupat, cum s-a descoperit la Botezul Domnului in apa
Iordanului (Matei 3, 16).
Astfel, Hristos Domnul va ramane un
insotitor tainic al nostru, iubiti frati si surori, pe Care poate nu-L
cunoastem totdeauna, intrucat nu zabovim staruitor sa-L cunoastem, sa-L vedem,
sa-L auzim si sa fim cu El in "frangerea painii", intru pocainta si
impartasirea cu Sfintele Taine, spre iertarea pacatelor si mostenirea vietii
vesnice. Dar curatiei simtirilor prin post i se adauga implinirea voii si
cuvantului lui Dumnezeu, a iubirii semenilor, a numerosilor Sai frati mai mici:
"Adevar va spun, intrucat ati facut unuia dintr-acesti foarte mici frati
ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40), adica pruncilor, orfanilor,
bolnavilor, celor din inchisori, cu care Se identifica, chiar si cu dusmanii si
pacatosii iubitori de pocainta, dar atat de iubiti de El. O asemenea curatie a
simtirilor noastre sufletesti si trupesti Insusi Domnul o va binecuvanta si ne
va invrednici de cunoasterea Sa, ne va deschide ochii mintii si sufletului,
stapaniti de dumnezeiescul dor de a-L primi in camara cea impodobita a
sufletului nostru.
Pe de alta parte, dreptmaritori
crestini, Sfintele Scripturi ne invata ca Domnul cel Inviat si Inaltat la cer
ramane pururea cu noi. Si El ni Se arata prin orice semen, pe care noi, de cele
mai multe ori, il vedem doar ca pe un simplu strain. Asa cum S-a descoperit
celor doi apostoli pe drumul Emausului, tot asa El ni Se descopera prin orice
strain pe care il intalnim neincetat, mai ales atunci cand aratam cat de reala
si de vie ne este credinta si iubirea fata de El, fata de Biserica Lui si de
semeni. Iar "strainul" care apare langa noi este Domnul, este fiecare
faptura omeneasca pe care imprejurarile vietii o aduc in apropierea noastra sau
chiar o fac sa aiba vitala nevoie de impreuna-patimirea si grija noastra
binevoitoare. Indiferent de aspectul, starea si insusirile vazute ale unui om,
cele dinlauntrul lui raman o taina, care nu se lumineaza decat in masura in
care invatatura Domnului Hristos, vestita de mai bine de doua mii de ani in
Biserica noastra, creeaza acea atmosfera de iubire sfanta, de incredere si
jertfelnicie, de rugaciune si smerenie, in care orice semen, orice strain care
ni se alatura calatoriei noastre spre Emausul descoperirilor celor mai presus
de fire, orice necunoscut, este invaluit si el de aceeasi stralucire
nepamanteasca a Invierii Domnului, este chemat si el la aceeasi nadejde a
vietii vesnice (Tit 1,2).
Privind pe semenii din jurul nostru,
precum si pe cei de maine, se cuvine sa ne gandim, iubiti parinti slujitori ai sfintelor
altare, ca noua si tuturor crestinilor ne revine sfanta indatorire de a
raspandi precum sfintii nostri inaintasi din primele veacuri aluatul iubirii,
generozitatii si nobletei evanghelice, pentru ca lumea aceasta sa nu ajunga o
colectivitate in care oamenii sa se vada si sa se priveasca nepasatori, ca
niste straini si concurenti in abuzuri, lacomie si nedreptati, aducatoare de
dureri tuturor. Imputinarea iubirii celei sfinte aduce prabusirea omului in cel
mai nemilos egoism si in cele mai pustiitoare patimi si distrugeri fara
intoarcere, denaturand sensul vietii si primejduind intreaga Creatie.
Egoismul si lacomia inseamna
desfigurarea spirituala a omului, stagnare si inchidere pacatoasa in sine,
refuzul de a parcurge prin iubire de Dumnezeu si de semeni calea catre
mantuire, calea catre semen. Patriarhii Vechiului Legamant, incepand cu Dreptul
Avraam, au fost toti niste calatori care, pentru dobandirea patriei ceresti, a
celor neschimbatoare, le-au parasit pe cele in care contemporanii lor isi gaseau
placerea si siguranta, inaintand neincetat spre cele nepieritoare, prin
ascultarea chemarii dumnezeiesti si implinirea poruncilor de Sus. A trai cu
adevarat inseamna a calatori si a urca neintrerupt spre piscurile inundate de
lumina si bucuria Invierii, spre descoperirea de la Emaus, care ne-a aratat ca:
"Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). In noul mileniu, care a inceput
sub semnul cunoasterii popoarelor intre ele, a zidirii unei noi Europe,
valoarea iubirii rastignite si inviate va face din toti si din toate temelia
spirituala a lumii doritoare cu adevarat a unui cer nou de gandire si a unui
pamant nou, de inflorire a vietii omenirii. In implinirea acestei sfinte
nadejdi, sa cantam imnul Luminii si Invierii: "Hristos a inviat din morti
cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!" Cu
parinteasca dragoste, va pun la inima aceste cuvinte de bucurie sfanta, spre a
raspunde cu vrednicie Celui "Care ne-a mantuit si ne-a chemat cu chemare
sfanta, nu dupa faptele noastre, ci potrivit planului Sau si harului dat noua
intru Hristos Iisus... Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si
nemurirea" (II Tim. 1, 9, 10). Adresandu-va tuturor vestirea mantuitoare:
Hristos a inviat! Adevarat a inviat!, va imbratisez cu parinteasca dragoste.
1. Triod, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti, 2000, p. 143.
2. Omilii si cuvantari, in col. P.S.B., vol. 17, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 348.
3. Sfantul Chiril al Alexandriei, inchinarea si slujirea in duh si adevar, col.
P.S.B., vol. 38, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti, 1991, p. 22.
4. Octoih, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti, 2003, p. 640.
Insemnare: La
luminatul praznic imparatesc al Invierii Domnului, din acest an, le putem
impartasi dreptmaritorilor fii ai Bisericii noastre Ortodoxe vestea ca, dupa
indelungata peregrinare, s-a statornicit ca sfantul locas al Catedralei
Mantuirii Neamului sa fie inaltat pe locul numit Dealul Arsenalului, in
apropierea vechiului amplasament al Manastirii Mihai Voda.
† TEOCTIST
ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI,
LOCTIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI,
SI
PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMANE