PASTORALA
LA SARBATOAREA INVIERII DOMNULUI
2001

 

† TEOCTIST

DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI,
PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
SI DREPTCREDINCIOSILOR CRESTINI, HAR SI PACE
DE LA DUMNEZEU-TATAL,
IAR DE LA NOI, PARINTEASCA BINECUVANTARE

 

“Iar daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus din morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Hristos Iisus din morti va face vii si trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Sau care locuieste in voi”

(Rom. 8, 11).




Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare,
Frati si surori in Domnul Hristos,

“HRISTOS A INVIAT!”

“Iata, a venit la noi praznicul cel dorit si mantuitor, ziua Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul pacii, pricina impacarii, nimicirea mortii, infrangerea diavolului”1. Cu aceste cuvinte intampina Sfantul Ioan Gura Aur aceasta “Sarbatoare a sarbatorilor”, care revarsa bucurie si lumineaza cu nadejde vie sufletele noastre.

Pentru a ne apropia de intelegerea acestei taine, trebuie sa ne indreptam gandul la iubirea lui “Dumnezeu, Care in Rau a luat tarana din pamant, a plasmuit-o cu mainile Sale, a insufletit-o cu suflarea Sa, a cinstit-o cu chipul Sau si l-a facut pe om. Omul, sus pe Golgota, L-a facut pe Dumnezeu fara chip, fara suflare, tot plin de sange, tot plin de rani, L-a pironit pe cruce”2. Asadar, nu putem cunoaste grozavia pacatoseniei omenesti decat privind la grozavia celor patimite de Fiul lui Dumnezeu, Cel intrupat din milostivire pentru fiecare dintre cei ce s-au nascut si se vor mai naste in aceasta lume, zidita prin El. Caci, daca Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru, a patimit de bunavoie chiar din partea omului asemenea lucruri cumplite pentru a-l dezrobi si vindeca pe acesta, cumplit trebuie sa fie aratat si sa arate chipul spiritual al omului cazut in pacat.

Deci, Dumnezeu nu S-a pogorat la noi ca la niste fiinte bolnave de moarte care cautau, in suspine si rugaciune, catre Cer. Ci, asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel, “Dumnezeu Isi arata iubirea fata de noi prin aceea ca Hristos a murit pentru noi pe cand noi eram inca pacatosi” (Rom. 5,8). Ceea ce cugetului omenesc ii va fi pururi de nepatruns – anume cum a putut Insusi Cel Neprihanit sa primeasca a-Si pune viata pentru cei nelegiuiti – a devenit, dupa sfatul cel vesnic al lui Dumnezeu, singura cale a mantuirii noastre din rautatea pacatului si stricaciunea mortii. A devenit singura cale prin care Creatorul nostru a voit sa ne arate nestramutarea “iubirii Lui fata de noi”, cei ce aleseseram, sub ispita diavoleasca dar in mod liber, fuga de Dumnezeu si deci intunericul mortii, in locul vietii cele fara de hotar in lumina cea neapropiata a Fetei Lui.

Iubiti frati si surori in Domnul,

In Ortodoxie, icoana Invierii Domnului ne infatiseaza din vechime pogorarea la iad a Fiului lui Dumnezeu sfaramand sub picioarele Sale portile ferecate ale iadului si tragand la lumina vetii cu sfintele Sale maini pe protoparintii nostri, zavorati in intunericul si adancul Locuintei mortilor. Aceasta iubire fata de omul asezat stapan in Rai si aceasta cautare neincetata a fapturii cazute, le auzim vestite in aceste zile in biserici: “Adam, prin inselaciune impiedicandu-se, jos s-a pogorat, in prapastia iadului; dar Tu, Cel ce esti din fire Dumnezeu milostiv, Te-ai pogorat spre cautarea lui si, pe umeri purtandu-l, impreuna l-ai inviat”3. O, necuprins al iubirii dumnezeiesti! nu a voit Stapanul sa invie decat impreuna cu faptura mainilor Sale. Astfel, privirii noastre duhovnicesti nu I se arata o inaltare triumfala din mormant a Fiului lui Dumnezeu, Care fusese cu trei zile inainte batjocorit, strivit si strapuns cu sulita de cei desfigurati launtric de pacat. Ci Invierea Domnului ni se arata ca o pogorare nespusa a Dumnezeirii intru cele mai intunecate laturi ale existentei create, in cele mai negre, infricosatoare si respingatoare unghere ale starii umane.

Sarbatoarea Invierii Domnului este, asadar, iubitii mei, nu numai prilej de veselie, ci si de buincuvantata si innoita chemare spre intelegerea pogorarii eliberatoare a Mantuitorului lumii si in iadul prezent al rautatii, necredintei, suferintei lipsite de mangaiere, al stricaciunii morale si necunostintei spirituale; iad care, desi pradat si biruit de Domnul nostru Iisus Hristos, tinde, totusi, datorita nepasarii sinucigase a omului, sa inghita din nou, cu lacomie, tot mai mult din viata umana, fie ea personala sau de obste.

In bezna aceasta morala suntem datori sa coboram impreuna cu Hristos toti cei care am fost trasi de El afara din groapa pacatului si a deznadejdii, la lumina cunostintei Sale celei mantuitoare, intru nadejdea inverii si a vietii cele vesnice. Este, asadar, nevoie sa vestim cu bucurie ca acum aproape doua milenii, dintr-un mormant – adica din adancul singuratatii, al intunericului, al durerii lipsirii pe veci de orice partasie – a stralucit in chip nebiruit si o data pentru totdeauna in istoria acestei lumi, Lumina Inverii Domnului, care este si Lumina a invierii fiecarui suflet omenesc care paraseste, prin pocainta, pacatul, pentru a se bucura cu Dumnezeu intru imparatia Sa.

Dreptmaritori crestini,

Daca privim in urma, istoria omenirii ne infatiseaza un lung sir de razboaie, de patimiri, nedreptati si calamitati; dar, daca privim cu luare aminte in jurul nostru, nu putem trece cu vederea ca, in ciuda crizei economice, morale si a unor conflicte ingrijoratoare, zarile de lumina ale valorilor Sfintei Evanghelii sadesc nadejde. Desi, ca ucenici ai lui Hristos cel inviat, suntem incredintati ca durerile si lipsurile cu care s-a confruntat si se confrunta neamul omenesc sunt urmarea semetirii luciferice a omului fata de Creatorul sau, tot ca ucenici ai Domnului stim ca nu ne este ingaduit sa ne odihnim sufleteste, atata vreme cat semeni de-ai nostri raman straini de invatatura lui Hristos si de caldura Harului Sau de-viata-datator si continua sa cada in laturile pierzatoare de suflet ale egoismului, dispretuirii semenilor, lasandu-se robiti pacatului. Ca slujitori si inchinatori ai Bisericii intemeiate pe pamant de Mantuitorul Hristos prin Duhul Sfant, nu putem ramane indiferenti. Iubindu-I si suferind impreuna cu ei, pentru ca “se face bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste” (Luca 15, 10), se cuvine ca faptele si vrednicia noastra sa radieze in jurul nostru convingeri si transformari launtrice. Caci noua, tuturor, ni se adreseaza neincetat Hristos: “Voi sunteti lumina lumii… Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri” (Matei 5, 14, 16). Deci, crestinismul viu al acestor zile nu mai poate fi decat cel al faptei crestine, al pildei angajate, inspirate de iubirea lui Hristos, cel al pastrarii cu sfintenie a comuniunii cu El si cu Biserica Sa, cel a rugaciunii si veghii duhovnicesti, indeplinindu-I cuvantul: “Fii credincios pana la moarte si iti voi da cununa vietii” (Apoc. 2, 10).

A starui in dreapta credinta si in dreapta faptuire, cu orice pret, ramane, asadar, conditia de neclintit a dobandirii vietii celei adevarate si a impartasirii din roadele Jertfei si Invierii lui Hristos. Vestindu-I cuvantul prin faptele cele bune, prin acestea adeverim ca suntem intr-adevar “lumina lumii”; lumina sau constiinta treaza a unei lumi in care intunericul spiritual parca face ca tot mai putine realitati sa-si pastreze sensul: viata sa fie doar o goana salbatica dupa placere si mijloacele de satisfacere a acesteia, faradelegea sa nu mai indigneze aproape pe nimeni, rusinea sa fie alungata, iar durerea omeneasca sa nu mai starneasca decat arareori compatimire sincera si sa afle astfel vreo usurare. Faptul ca raul tinde sa devina o prezenta nestanjenita in lumea noastra, ca anormalul este considerat normal, trebuie sa nelinisteasca toate constiintele. Caci, a nu raspunde, dupa puterile proprii, vocatiei de a deveni “lumina lumii” inseamna o grava cadere din demnitatea de marturisitor al Invierii lui Hristos.

Iar daca ne vom intreba care este campul concret al lucrarii crestine in ziua de azi, sa privim mai intai in launtrul nostru pentru a vedea daca Hristos cel inviat stapaneste acolo, iar daca este asa, El insusi ne va deschide ochii spirituali si inimile si ne va calauzi spre acest camp, invatandu-ne prin Duhul Sfant si cum sa propovaduim prin faptele, cuvintele si simtirile noastre puterea nebiruita a Invierii Lui, pentru innoirea reala si statornica a vietii fiecarei persoane. Numai asa vom invata sa plangem pentru nefericirea celor ce nu si-au aflat pacea cu Dumnezeu si cu ei insisi, precum a plans Mantuitorul pentru locuitorii Ierusalimului (Luca 19, 41); numai asa vom vedea neputinta noastra si cata nevoie avem de ajutorul ceresc in slujirea ce ne revine, rugand pe “Domnul secerisului” sa scoata cat mai multi lucratori ai Sai, ca “secerisul este mult” (Matei 9, 38); numai asa vom sti sa infruntam ispitele si obstacolele, orice forma ar imbraca acestea, si vom dobandi curajul sa implinim legea lui Hristos; numai asa vom fi de folos inaintarii Imparatiei lui Dumnezeu si indepartarii intunericului din suflete.

Iubiti parinti slujitori ai sfintelor altare si frati crestini,

Cat despre locurile spre care trebuie sa se indrepte mai intai luarea minte a noastra, aceste sunt: orfelinatele – unde nevinovate si gingase suflete raman in continuare lipsite de caldura si ocrotirea iubirii familiale; caminele de batrani – unde mame si printi vrednici petrec intru amaraciune, uitati uneori de fiii lor si de noi, semenii lor; penitenciarele – unde cei ce se afla acolo, prin pogorarea noastra impreuna cu Hristos la ei, si-ar schimba viata, spre binele lor, al familiei si al societatii. Glasul crestinilor nu trebuie sa ramana mut nici in fata atrocitatilor care se savarsesc in familii lipsite de lumina credintei, atrocitati carora tot mai des le cad victime fapturile plapande ale copilasilor, iar uneori si mamele lor. Sfanta Biserica ne cheama, iubiti parinti slujitori si frati credinciosi, la o mai mare responsabilitate fata de copiii neamului nostru, fata de familie, fata de felul cum se desfasoara viata ei si fata de cresterea morala a copiilor si tinerilor, care vor pregati si vor inalta societatea. Daca din aceasta societate lipsesc insa cuvantul si Duhul lui Hristos, ea poate deveni o jungla, unde legile, oricat de aspre ar deveni, n-ar putea reusi sa faca altceva decat sa umple inchisorile.

De aceea, de la cei care nu doar se declara crestini ortodocsi, ci se si simt membri vii sufleteste ai Bisericii celei vii a lui Hristos se asteapta multe dintre acele lucrari salvatore, iluminate de harul Preasfantului Duh, care sa poata pune stavila acelor vatamari de suflet indreptate cu precadere spre tanara generatie, si care sunt: ispita violentei, cruzimea, imoralitatea, pacatul contra firii, pruncuciderea, alcoolismul, alunecarea in ucigatorul infern al drogurilor. Prin toate acestea se exprima de fapt dispretul fata de valorile vitale pe care lumea noastra, crestina in esenta ei, le-a cultivat de secole, stiind ca doar ele ii pot asigura dainuirea.

Biserica noastra, iubitii mei, nu a ramas doar o observatoare a acestor infrangeri si zbuciumuri ale societatii noastre, ci, atat cat I-au ingaduit posibilitatile si in masura in care fiii ei au inteles s-o sustina in lucrarea ei, L-a slujit pe Hristos, cautandu-I si alinanadu-le suferinta multora dintre acesti frati mai mici ai Sai si ai nostri. Dar, socotesc ca despre formele si greutatile slujirii ei, nu Biserica trebuie sa vorbeasca, fiindca nu lauda lumii cauta ea, ci numai bucuria implinirii cu osardie a lucrarii izbavitoare a lui Hristos in sanul acestui popor.

Va impartasesc aceste ganduri si ingrijorari parintesti, la inceput de secol si de mileniu, nu pentru a adumbri in vreun fel bucuria si lumina nepamanteasca a acestei zile, ci doar pentru a va incredinta staruitor ca oricat de mari si multe ne-ar fi necazurile si durerile si temerile, din adancul unora ca acestea a inviat in chip nebiruit, si ne poate invia si pe noi, Fiul lui Dumnezeu. Asa ne incredinteaza si Sfantul Apostol Pavel cand scrie: “nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38, 39).

Din acest izvor va pun la inima acest cuvant pastoral, rugandu-L pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in aceasta sfanta zi a Inverii Sale din morti sa ne ajute sa ne ridicam si noi la viata cea placuta Lui, prin participarea noastra la Ospatul cel Mantuitor la care ne cheama pururea Sfanta noastra Biserica.

Hristos a inviat!
Adevarat a inviat!

Al vostru parinte duhovnicesc,
iubitor si pururea catre Prea Sfanta Treime rugator,

† TEOCTIST

PATRIARHUL BIRESCII ORTODOXE ROMANE

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Sfantul Ioan Gura de Aur, “Cuvant la Sfintele Pasti”, in Cuvantari la praznice imparatesti, Bucuresti, 1942, p. 212.
2. Ilie Miniat, Didahii la Postul Mare, E.I.B.M.O., 1996, p. 317.
3. Penticostar, Duminica a VII-a, Can. I, cant., VI, stih. II.